… tacere …

Camera pustie stergea amarul de pe buze. Pianul prafuit de secoli pastra o amintire vaga despre zilele cu tine si ma mustra in tacere. El a fost martorul nostru si stia… el stia cum se aprindeau suflete in acest camin, ce a ramas fara lumina… el a vazut adancimile pasiunii si buzele care cerseau si se cautau prin intuneric… el a vazut. Acum numai praful e gazduit de clapetele sale ingabenite… praful si parfumul efemer al degetelor tale… Cat de trista e tacerea lui, o aud cum suspina, o aud cum ma doare si cum ma arde… O aud ?! Inchide sunetul din inima si stinge amintirea ce ma sugruma, alina durerea asta si nu-mi mai chinui sangele cu paginile unui roman uitat, Uita-ma si canta despre maine… Canta despre o zi frumoasa de mai in care eram atat de fericiti, despre o zi in care se auzea numai sunetul unei fericiri ridicole, atat de ridicole incat existenta ei era un pacat in sine, incat ea era o insulta ingerilor… si razi… razi cu voce tare – sa ascunda lacrimile din mine… razi pana nu mai doare… razi pana uitarea sa stearga urma din tacerea mea… razi… atat te rog… sterge-ma din filele tale si rescrie-ma intr-un scenariu fara ea, intr-o lume unde se aud sunetele si rasuna zambetul tau in aer…

Nu ma instrista si nu plange… ea nu se mai intoarce… ea e doar o amintire… a unei gari pline de oameni si o picatura argintie pe obraz… Razi, atat iti cer… !!!

Oblivion – Astor Piazzolla

 

…umbre…

Ma cearta suflarea si ma incearca adevarul. Ma inghite de mii de ori neantul si ma sugruma aerul. Ma concep si ma rescriu. Sunt ceea ce nu pot defini, sunt … Intr-o incercare blamabila de a cauta adevarul am dat cu piciorul in realitate, am obosit cuvintele cu reprosuri, pentru ca nu stiu sa spuna nimic din ceea ce simt, am scris zeci de fraze ca sa nu ma regasesc in ele. Cat de absurde sunt momentele in care incepi sa te uitzi prin geam si te intrebi daca printre aceste fete palide exista cineva care sa stie cine sunt. Ma intrebam daca pot sa ating esenta lumii, daca intind mainile la ea oare ar sa ma primeasca in bratele ei. Oare ar sa fie ea sincera cu mine sau am sa dau de aceleasi zambete prefacute, inscrise ca niste mentiuni ale realitatii, pe umbrele lor…

Absuritati sau adevaruri?

Un drum atit de frumos, care se pierde tot mai mult cu fiecare umbra ce-mi apare in fata.Nu pot sa vad nimic din ce are:nici inceputul si nici sfirsitul lui.

Spune-mi unde duce si de ce as vrea sa-l urmez! Nu stiu ce fac si unde ma duc, totul apare atit de intunecat si obscur, ochii ma mint si imi arata ceea ce as vrea eu sa vad, dar unde-i adevarul, unde-i acea parte din mine care nu pot si poate ca mi-e si frica sa o vad.

Sinceritatea si durerea adevarului omoara singurul dram de nebunie ce mi-a mai ramas sau poate ca luciditate.Eu nu inteleg cum fiind lucid ai putea sa treci peste toate si sa nu-ti pese. Scriu niste ginduri care nu cred ca le inteleg nici macar eu, dar creierul nu mai suporta sa le tina in friu, el nu poate realiza care a fost inceputul lor si care este sfirsitul…

Da cred ca nebunia e Nirvana celor care gindesc, pentru ca ei trec de la asa-zisele normalitati la libertate, poate ca adevarul lor e mai puternic decit al nostru, pe care l-am acceptat fara sa punem intrebari, am incheiat acest acord mutual, am stabilit niste reguli ale normalitatii si am negat restul-Our Way.

Da stiu ca suna absurd, dar fara intrebari nu am primi raspunsuri…